Cântăreţul toamnei


   Demult, tare demult, pe când Zâna Toamna trăia împreună cu surorile ei în Castelul-fără-de-sfârşit, un greiere mic şi puţin bondoc ajunse în pădurea cea deasă care înconjura castelul.
   Şi pentru că era taaare obosit după lunga sa călătorie, îşi făcu un culcuş la rădăcina unui copac bătrân şi umbros.
  Greieraşul adormi de îndată ce puse capul pe muşchiul ademenitor. Începu numaidecât să viseze. Se făcea că era pe o scenă mare, în faţa unei mulţimi de oameni. Curajos şi cu capul sus păşi uşor pe scenă. Puse vioara sub bărbie şi începu să cânte.
   - Hrrrr! Hrrr! Hrrr!
   -  Hei, dar ce se aude? Greieraşul se ridică speriat în picioare. În faţa lui era un licurici cu faţă veselă şi rotundă care încerca să cânte la vioară.
  - Ce faci cu vioara mea? întrebă greieraşul cu mirare.
  -  E vioara ta? Ştii să cânţi la ea? Nu-mi cânţi şi mie ceva? îi răspunse vesel licuriciul.
  - Nu cânt decât persoanelor pe care le cunosc. Şi zicând acestea, greieraşul îi luă licuriciului vioara din mână.
  - Ah, păi eu sunt Sclipărici! Şi cel mai mult îmi place anotimpul vara!
  - Eu sunt un cântăreţ foarte vestit, spuse greieraşul în timp ce îşi încheia nasturii la vestă şi îşi aranja ţinuta.
  - Ah, dar eşti nou pe-aici, nu-i aşa?
  - Da, tocmai ce am ajuns, îi explică greieraşul.
  -  Ştii că deseară e mare bal la Castel? Spuse Sclipărici.
  - Care Castel?
  - Cum care castel? Castelul-fără-de-sfârşit, normal. O să fie petrecere mare, cu invitaţi mulţi, mâncare pe săturate şi chiar şi o orchestră.
  - O orchestră? Ochii greieraşului erau mari şi întrebători.
  - Ar trebui să vii şi tu. Deseară, la 7, spuse Sclipărici cu hotărâre. Acum te las. Mă duc să mă pregătesc de bal.
  De cum plecă Sclipărici, greieraşul nostru se puse pe treabă. Exersă întâi o bună bucată de timp, să fie sigur că-şi va impresiona publicul. Apoi îşi lustrui vioara şi îşi alese o vestă nouă. Se gândea chiar şi să poarte un joben.
  Ajuns la Castelul-fără-de-sfârşit, greieraşul rămase fără cuvinte. Era aproape de nedescris. Avea scări de marmură ce nu se terminau niciodată. Avea încăperi înalte, luminate cu candelabre de cristal. Pe jos erau covoare groase, brodate meşteşugărit. Mesele erau pline de bucate alese.
  - N-am mai văzut niciodată atâta mâncare adunată la un loc! Îşi spuse greieraşul în sinea sa.
Invitaţii erau aleşi pe sprânceană. Chiar dacă nu ştia pe nimeni, greieraşul înţelegea că erau numai oaspeţi însemnaţi. Aveau veşminte elegante şi se purtau semeţ prin încăperile castelului.
  Deodată, până să se dumirească, greieraşul simţi cum cineva îl prinde de mână şi îl trage prin mulţime. În vuietul creat, îl recunoscu pe Sclipărici, dar, până să spună ceva, se trezi în mijlocul scenei.
  Orchestra începu să cânte. Greieraşul i se alătură. La început mai timid, pe urmă din ce în ce mai curajos, până când întreaga audienţă fu vrăjită. La final, un ropot de aplauze răsună pentru minute îndelungate.
  În timp ce greieraşul se afla încă pe scenă, Zâna Toamna se desprinse din mulţime şi se apropie parcă plutind de el.


  - Ai cântat minunat! Toată lumea este impresionată de tine, spuse Zâna cu glasul ei fermecător. Greieraşul se fâstâci şi se înroşi din cap până în picioare.
  - De astăzi, vei fi ajutorul meu şi numele tău va fi Cri-Cri!
   Valuri de aplauze umplură din nou încăperile castelului, iar gândurile lui Cri-Cri zburau deja spre aventurile ce aveau să se întâmple.